Cele două povestiri (sau microromane tipic japoneze) ale lui Akira Yoshimura – „Supliciul unei adolescente” şi „Surâsul pietrelor” – tratează o temă fundamentală – continuitatea vieţii dincolo de moarte.
În „Supliciul unei adolescente” am fost surprinsă de perspectiva inedită de a nara prin ochii unui cadavru. În primul rând, lucrarea este o tortură nu doar pentru narator, dar şi pentru cititor, Akira Yoshimura descriind totul cu ochiul rece al unui chirurg iscusit. La două ore după moartea sa, o tânără în vârstă de şaisprezece ani, Mieko Mizuse, începe să-şi împartă „pe viu” cu cititorii experienţa morţii, fiind nevoită să „asiste” la calvarul trupului său. Astfel, după un incipit tipic romantic („Din clipa în care mi-am dat ultima suflare, m-a învăluit deodată un aer proaspăt, ca şi cum ceaţa deasă din jurul meu s-ar fi risipit pentru o vreme."), am asistat şi eu, asemeni studenţilor la medicină din roman, la autopsia unui cadavru. În spatele unui simplu proces mecanic de analiză a trupului se ascunde de fapt un proces, mult mai complex, de „autopsie” a sufletului.
Mieko, mortul „viu” care simte, miroase, gândeşte, se indignează, trage concluzii, ironizează, se ruşinează, dar nu poate interveni, pentru că deja aparţine unei lumi paralele, face o retrospectivă, într-o manieră lucidă, în sânul distrus al familiei sale. Mama sa, fiică de preoţi shintoişti,se dispreţuia că se măritase cu un bărbat din clasa de mijloc şi făcuse un copil cu el (Mieko). Eşuând într-o căsătorie aranjată de către părinţi în schimbul unei sume de bani, cu un bărbat bolnav mintal, dar bogat şi fiind renegată de familie pentru că refuză să trăiască cu acest bărbat, ea este nevoită să se angajeze chelneriţă la o rotiserie unde îl va cunoaşte pe tatăl lui Mieko, bucătar de meserie. Mieko are o familie dominată de sărăcie (tata era pasionat de jocuri de noroc şi din cauza asta îşi pierdea slujba, iar mama era nevoită să picteze măşti pentru bani), violenţă (mama îl lovea pe tata, iar el suporta umil), zgârcenie (Mieko se vede nevoită, după gimanziu, să muncească în calitate de chelneriţă, apoi dansatoare de cabaret topless şi pe role). În relaţia cu mama sa, Mieko se simte „de prisos” şi vinovată, iar faptul că pretinde să-i semene îl vede ca pe un act de profanare. Acest trup de fată cu părul roşcat-deschis, cu unghiile de la mâini şi de la picioare roşii, aparent rebel şi „folosit”, a aparţinut unui copil maturizat precoce de nesfârşitele văicăreli ale mamei şi greutăţile vieţii. Moartea fetei a survenit din cauza unei mame care s-a zgârcit să cheme un medic, pentru că nu este decât o „simplă răceală”. Abia când starea ei se agravează, medicul (primul medic în viaţa copilei!) spune că este deja prea târziu şi că e pneumonie!
Dar mama scoate profit până şi din moartea fiicei sale, oferindu-i trupul, în schimbul unei sume de bani, anatomiştilor. După o perioadă de două luni şi jumătate, atât cât au durat „studiul” şi prelevarea organelor, medicii vin să-i înapoieze zgripţuroaicei avide cutia cu cenuşa şi resturile de oseminte ale fetei. Ea însă refuză să le ia pe motiv că nu ar avea bani ca să le ducă la templu şi le reproşează că cei trei mii de yeni au fost prea puţini.
Întreaga poveste este dominată de o atmosferă lugubră, indusă de ploaia care umple până şi sicriul fetei, apoi – de procesul mecanic de disecţie a trupului, personalizat cu stările prin care trece adolescenta. „Mi-era ruşine de-mi venea să intru în pământ şi mă simţeam umilită de trupul meu expus astfel, privit de sus până jos.”
În ciuda faptului că bărbaţii care o disecă o iau la început drept o fată deflorată (mai târziu ei se vor convinge de existenţa himenului ei!), Mieko cunoaşte lumea erosului abia pe masa de autopsie: „Bărbatul negricios îmi desfăcu degetele încleştate, cu un zâmbet crispat. Apoi, luând de alături o foarfecă, tăie de sus până jos în linie dreaptă cămaşa mea nou-nouţă pe care o cumpărasem cu numai câteva zile înainte. Îmi tăie apoi complet şi lenjeria, şi deodată trupul meu rămase gol în lumina lămpii. (...) Bărbatul neras îşi trecu uşor mâna peste sânii mei, învăluindu-mă cu o privire. Mâinile cu mănuşi se plimbară de câteva ori în sus şi în jos pe pielea mea, agăţându-se uşor de sfârcurile mele tari. La început, bisturiul pătrunse în pielea de pe obraji. Faţa bărbatului negricios se aplecase concentrată asupra mea. Era pentru prima dată în viaţa mea când vedeam atât de aproape faţa unui bărbat. Simţeam că mă înăbuş şi aş fi vrut să-mi întorc capul. Bisturiul se mişca în unghiuri drepte şi îmi decupa pielea în forma unor mici pătrate care erau apoi rând pe rând azvârlite într-un recipient cu formol. (...) Bărbatul neras se apropie de picioarele mele. Îmi apucă pulpele şi mi le desfăcu larg. Am simţit o ruşine nemărginită... Poziţia în care mă aflam mi se părea extrem de vulgară şi am început să mă sufoc. Am avut deodată senzaţia că ceva m-a atins uşor între picioare. Părul meu pubian era ca un smoc de alge scurte. Când mi-am dat seama că ceea ce mă atinsese era degetul bărbatului, am simţit cum mă străpunge un fior. Am auzit foşnetul acelor alge la contactul cu degetele lui. Era un sunet slab, dar excitant, care m-a electrizat.
— Hai, nu te prosti! exclamă bărbatul înalt.
Bărbatul neras îşi retrase mana cu un zâmbet ruşinat. Apoi, recăpătându-şi expresia gravă, introduse cu grijă vârful bisturiului sub pântecele meu. Bărbatul înalt îmi smulse cu o viteză uimitoare sânii şi-i puse pe masa de lângă pat. Zăceau înclinaţi acolo ca două bucăţi mari însângerate de carne. Curând sfârcurile deveniră viorii.”
Atmosfera devine mai „destinsă” atunci când apare imaginea oarecum comică a bătrânului Fukuzawa, un tip ciudat, maestru în schelete, care, timp de vreo 40 de ani, prelucrează oasele ca pe diamante; mai întâi aruncă scheletul într-o găleată şi carnea putrezeşte; după cel puţin şase luni, scoate osemintele şi le fierbe, apoi le lustruieşte cu o perie. Vâzând-o pe Mieko deja disecată de către alţii, îi dau lacrimile că i s-a „suflat” cadavrul proaspăt de fată. El întruchipează cu desăvârşire pasiunea distrugătoare, preferând să creeze modele de schelete pentru lecţii de anatomie în locul unei vieţi normale alături de cei dragi. Astfel, îl părăsesc toate nevestele din cauza muncii sale şi a mirosului insuportabil care i-a impregnat pielea şi respiraţia.
M-am gândit că atunci când anatomiştii îi vor scoate creierul lui Mieko, povestea va lua sfârşit, dar sufletul adolescentei continuă să gândească şi în lipsa creierului său, aruncat în formol, moartea fiind văzută ca o anestezie locală, o detaşare, un alt fel de a privi lumea. Acest suflet îşi va găsi tihna (dar nu deplină, pentru că oasele urnelor vechi se măcinau!) doar după ce rămăsiţele trupului vor fi incinerate, focul fiind în acest sens un simbol al purificării, şi duse în columbarul morţilor neidentificaţi şi fără familie. Scena în care apar flăcările am interpretat-o ca pe o poezie în proză: „Cutia mea de lemn fu cuprinsă de flăcări într-o secundă. Fu imediat distrusă, şi trupul meu se răspândi în interiorul cuptorului. Flăcările îşi schimbau necontenit culorile. De la oase se răsfrângeau flăcări de un albastru transparent, însoţite de mici trosnituri, iar când ardea altceva, flăcări verzui, albăstrii, roşiatice şi galbene se învolburau contopindu-se strălucitoare în jurul meu. Nu mă mai săturam privind fix cum se contopeau reflectându-se una în alta culorile luminii. Formau un model care se schimba întruna, ameţindu-mă. Curând vâltoarea focului începu să scadă. Culoarea văpăilor deveni din ce în ce mai uniformă şi până la urmă am fost învăluită de flăcări portocalii, domoale. Mi-am privit cu atenţie oasele. Emiteau o lumină roşie transparentă, ca aceea a unui cărbune de bună calitate, bine ars. Dansul dezlănţuit al flăcărilor încetă brusc şi pereţii din jur redeveniră negricioşi. Deodată uşiţa de jos a cuptorului se deschise, şi am fost vărsată într-o cutie de fier cu fund plat. Nu mai rămăseseră din mine decât oase de diferite forme amestecate cu cenuşă de un violet-pal.”
Deşi e un text separat, „Surâsul pietrelor” pare a fi continuarea primei istorii, un ecou pe care sufletul lui Mieko l-ar fi auzit într-una din cutiile funerare... Acest fel de a realiza coeziunea intertextuală am observat-o şi la Banana Yoshimoto în „Kitchen”. „Surâsul pietrelor” relatează povestea unui tânăr, Eichi Kitaoka, care îşi reîntâlneşte prietenul din copilărie, Sone, dispărut misterios după moartea tatălui său. Această reîntâlnire îl va face pe Eichi să-şi amintească lucruri bizare din copilăria sa – găsirea unui cadavru de femeie spânzurat de un copac... şi de bizarul copil Sone, băiat bolnăvicios, maturizat devreme (asemeni lui Mieko) de abandonul unui tată care a preferat să-şi ia zilele legându-şi trupul de trupul servitoarei sale (amanta) şi aruncându-se împreună în faţa trenului, şi de abandonul unei mame care nu l-a iubit niciodată. Dacă tot veni vorba de suicid, acesta apare cu predilecţie în literatura japoneză şi anume suicidul a două persoane care se iubesc, dar care nu pot fi împreună în viaţă. Personal, am surprins acest subiect în „Puncte şi linii” (roman tradus în rusă) de Seicho Matsumoto, în „Frumuseţe şi întristare” de Yasunary Kawabata, în „Labirintul destinului” de Junichiro Tanizaki.
Dintre toate personajele, Sone m-a impresionat cel mai mult, pentru că este construit din trăsături antagonice. Ochii lui „emanau o lumină calmă”, dar părea un om sumbru, este firav pe dinafară, pe dinăuntru – puternic şi ambiţios. Aura de naivitate amestecată cu tendinţa spre obsesie şi meticulozitate, precum şi ura faţă de părinţi şi răceala faţă de sentimente (femeile se simt atrase de el şi acceptă suicidul colectiv, doar că el supravieţuieşte) (acestea izvorând dintr-o copilărie neferictă) m-au făcut să apropii acest personaj, oarecum, de protagonistul romanului scris de Patrick Suskind – „Parfumul”, Jean-Baptiste Grenouille. Sone mi-a părut chiar mult mai înfiorător decât „nebunul după schelete” Fukuzawa, acţiunile lui Sone fiind învăluite în mister.
„Surâsul pietrelor” ia o turnură interesantă atunci când Sone îşi invită prietenul din copilărie (printr-o scrisoare) să-l însoţească pe insula Sado, faimoasă pentru minele ei de aur. De fapt, misteriosul personaj face trafic de pietre funerare budiste, vânzându-le străinilor. Inserarea în text a legendelor despre muntele Kaneyama, unde aventurierii şi femeile uşoare căutau aur, despre zeitatea budistă, protector al copiilor – Jizo – m-au făcut să-mi doresc ca acest roman în miniatură să nu se fi terminat atât de repede... M-au captivat pasajele în care Yoshimura descrie statuetele pe care Sone le căuta profanând cimitirul părăsit, Jizo sub forma unui copil, de mărimea unui biberon, statuetele acestui zeu apărând în număr de peste o sută; zeiţa Kanon cu o mie de feţe şi o mie de braţe – aceste statui făcându-se în memoria copiilor sacrificaţi, ascunse şi greu de găsit... Nu ştiam că familiile sărace îşi sacrificau copiii care păreau plăpânzi pentru binele restului familiei.
Lipsit de dragoste, Sone caută dovada iubirii (îşi imită, oarecum, tatăl, care murise din dragoste), dar acesta este incapabil să iubească, atrăgând după sine doar boarea morţii. Eşuând în mai multe morţi colective (prima – pe muntele Kaneyama, ia pilule împreună cu o femeie, dar moare doar ea; apoi – Mineko, fata fostei sale gazde, e gata să se arunce pe fereastră, dar o împiedică mama ei), Sone se apropie de Sachiko, sora lui Eichi, o femeie respinsă de fostul său soţ pentru că este sterilă. Astfel, Sone, „păianjenul” avid de femei disperate, neîmplinite, deci mai uşor de manipulat, devine o ameninţare pentru liniştea lui Eichi, care, într-un final, recunoaşte că soră-sa este o povară pentru el. Căutând împlinirea, Sachiko se „îngroapă” în singurătate şi-şi propune scopul să coase 100 de hăinuţe pentru copiii unui orfelinat, „50 de fete şi 50 de băieţi”. În dorinţa de a umple „golul sterilităţii”, ea manisfetă entuziasm şi lentoare deopotrivă, interes şi indiferenţă, dar statueta dăruită de Sone, pe care ajunge să o ia cu ea în pat şi să o cuprindă, nu are nicio treabă cu dezechilibrul ei psihic, oricât s-ar împotrivi fratele ei să creadă asta. Într-o stare de semi-luciditate, femeia închisă în sine se hotărăşte, în sfârşit, să facă ceva cu propria viaţă, renunţă la scopul „celor 100” şi lasă orfelinatului doar 84 de articole, plecând într-o călătorie misterioasă, probabil, cu Sone...
Finalul deschis m-a lăsat perplexă şi nemulţumită, dar cu mintea impregnată de sunetul oaselor care şoptesc tristeţi de familii, de cutii funerare pe care scrie „femeie necunoscută” şi de plăcerea de a descoperi un nou autor japonez...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu