„Cititorul” de Bernhard Schlink, o carte pe cât de tristă, pe atât de frumoasă

 „Cititorul” de Bernhard Schlink este o tristă poveste de iubire dintre adolescentul Michael Berg, fiul unui profesor de filosofie, şi taxatoarea de tramvai Hanna Schmitz, cu douăzeci de ani mai în vârstă, care îşi va ocroti secretul ruşinos cu orice preţ. 

Acţiunea se petrece în Germania în perioada de după cel de al Doilea Război Mondial, romanul fiind nu doar o carte despre dragoste, ci şi despre holocaust, teroare, despre destinul german al generaţiilor de după crimele din 1945, despre ură, frică, ruşine, libertate, răscolirea trecutului naţional-socialist intersectându-se cu răscolirea propriei conştiinţe. Iar principalul izvor de suferinţă al naratorului este detaşarea faţă de generaţia sa şi faţă de toate lucrurile pe care le simte, în încercarea de a le vedea lucid.

Michael o cunoaşte pe Hanna la vârsta de 15 ani, ea oferindu-i o viaţă total diferită de a lui. Pe lângă fantezii sexuale, adolescentul experimentează trăiri pe care anterior le-ar fi considerat amorale.

Venind dintr-o familie fără acte de violenţă, tânărul rămâne perplex când, furioasă, amanta sa îl plesneşte peste faţă cu cordonul rochiei şi îi crapă buza, dar asta îl atrage şi mai mult spre misterioasa şi strania femeie. Această femeie „cal”, care oferă senzaţia de moale, cald, blând şi puternic, îl transpune pe Michael într-o altă lume, nu contează dacă e mai bună sau mai rea decât cea trăită anterior. E o lume a imaginilor care fug sub roţile tramvaielor, o lume în care el, alintat de ea „băiete”, „broscoi”, „pietricică”, „trandafir”, se simte viril, nu-l mai detestă pe adolescentul din oglindă, în care să fure nişte haine din magazin devine un fapt obişnuit, o lume a riscurilor pe care şi le asumă cu plăcere. Băieţandrul slab, cu braţe şi picioare lungi, păr ciufulit, ochelari ridicoli capătă astfel încredere în sine.

Dar umilinţele la care Hanna îl supune vor alimenta în el o mânie ascunsă, care mai târziu îl va face să se simtă vinovat şi responsabil. El conştientizează că păstrarea în secret a relaţiei cu Hanna este un act de trădare şi spune că „Neasumarea este o variantă obscură a trădării” (71). Apoi el va afla că Hanna a părăsit oraşul. O va revedea abia peste mai bine de 15 ani, în sala de judecată, el fiind student la drept, ea – judecată şi condamnată pentru faptele comise în calitate de supraveghetoare într-un lagăr pentru femei din apropierea Cracoviei. 

Hanna este o femeie specială. Originară din Transilvania, vine la Berlin la vârsta de 17 ani, apoi se angajează ca taxatoare de tramvai. Erotismul ei aparte, în afara timpului şi spaţiului, felul în care îşi ajustează ciorapii şi jartiera sunt inconfundabile, gesturi pe care Michael va încerca zadarnic să le simtă la alte femei. Chiar şi atunci când îşi aştepta sentinţa, în sala de judecată, Hanna arăta mândră, uneori prea sinceră, intransigentă. Deşi vinovată de comiterea anumitor fapte, ea îşi asumă şi crime pe care nu le-a făcut, numai să nu i se ştirbească imaginea. Or, „Pentru ea, propria ei imagine merita anii de închisoare.” (128) Drama acestei femei, pe care Michael începe să o înţeleagă abia mai târziu, este că ea luptă pentru adevărul şi dreptatea ei, fiind nevoită să se prefacă mereu, pentru că frica de a fi demascată drept analfabetă e mai mare decât frica de a fi etichetată drept criminală şi condamnată la închisoare pe viaţă. 

Personajul Hannei este, în esenţă, instrumentul prin care autorul a încercat să redea fiinţa umană în toată complexitatea conştiinţei sale, pe care ruşinea şi frica de a fi văzută altfel decât îşi închipuie că este o mănâncă pe dinăuntru. Cred că fiecare dintre noi poartă o „mască” şi este nevoit să nu renunţe la ea pentru a-şi păstra statutul, locul în societate. Şi dacă vorbim de măşti, în psihologie însuşi cuvântul „persoană” (de origine etruscă) înseamnă „om cu mască”. Deci toţi purtăm măşti, oricât de sinceri am încerca să fim. Crizele de isterie, „biletul dispărut” şi setea nebună a Hannei de a i se citi sunt semne care anticipează demascarea ei.

 Hanna ar fi putut scăpa foarte uşor de pedeapsa închisorii pe viaţă, dar ruşinea ei şi-a spus verdictul. „Ruşinea este pricina unui comportament de apărare, în spatele căruia să te poţi ascunde, să te poţi eschiva, să te prefaci, chiar să jigneşti.” (123).

În încercarea de a o salva (aşa cum l-a salvat şi ea odată), Michael, după o discuţie cu tatăl său, profesor de filosofie exclus din cauza insistenţei de a preda înţelepţi care contraziceau ideologia nazistă, înţelege că, de fapt, el nu are dreptul s-o demaşte. Nimeni nu poate decide în numele altuia, pentru că fiecare este liber să aleagă pentru sine. Deci nu este vorba despre fericire, ci despre demnitate şi libertate (132), aşa cum va sublinia tatăl său. Aceste lucruri sunt primordiale pentru fiinţa umană. „Când ştii ce e bine pentru celălalt şi când el închide ochii, trebuie să încerci să-i deschizi tu. Însă trebuie să-i laşi lui ultimul cuvânt, să vorbeşti cu el, nu pe la spatele lui, cu altcineva.” (133) Conştiinţa lui Michael se zbate între două sentimente incompatibile: pe de o parte, o înţelege pe Hanna, pe de altă parte, o condamnă şi se simte vinovat, în acelaşi timp, că iubise o criminală.

În ciuda faptului că o va urî, mai târziu va înţelege că eşecul căsniciei sale cu Gertrud, cu care are o fetiţă în vârstă de 5 ani, Julia, a fost cauzat de neputinţa lui de a o uita pe Hanna şi de a înţelege că nimeni nu poate înlocui imaginea femeii cu care a trăit cele mai palpitante experienţe din viaţa sa.

El însuşi va recunoaşte acest lucru, într-un moment de sinceritate faţă de eul său. „Mi-am mărturisit mie însumi că pentru a avea o legătură cu o femeie, ea trebuie să se poarte măcar puţin ca Hanna, să simtă ca ea, să aibă ceva din mirosul şi gustul ei.” (161)

Criticând-o pe Hanna, Michael se critică de fapt pe sine şi pe generaţia sa în raport cu celelalte, vorbind nu doar despre ruşinea Hannei, ci şi despre ruşinea sa de a se afişa în public cu Hanna, ruşinea că părinţii au închis ochii la crimele conducătorilor, că „pietrele funerare ale evreilor erau pângărite de svastici, că mulţi fascişti de odinioară făcuseră carieră în justiţie, în administraţie şi în universităţi, că Republica Federală nu recunoaştea statul Israel” (157). Făcându-se vinovat de iubirea pentru o femeie criminală, el încearcă să-şi înţeleagă generaţia sa şi părinţii: „Eu n-am putut arăta spre nimeni cu  degetul. Spre părinţii mei, nu, pentru că n-aveam ce să le reproşez. (…) Iubirea pentru părinţi este unica iubire de care nu eşti responsabil. (158)” sau, poate, „iubindu-ţi părinţii eşti implicat în vina lor”?

Relaţia dintre tată şi fiu e de fapt cea de filosof-ucenic, iar relaţia mamă-fiu aproape că este imperceptibilă în roman. Această relaţie pare defectuoasă şi necesită revizuire, aşa cum îi spune lui Michael una dintre iubitele sale, psihanalist de profesie, în încercarea de a explica pasiunea lui pentru o femeie mai în vârstă decât el.

Fuga de responsabilitate, de a fi faţă în faţă cu viaţa o ascunde în opţiunea de a profesa istoria dreptului decât meseria de judecător sau avocat/apărător – ocupaţii groteşti pentru el. Şi găseşte un argument interesant în acest: „Să te ocupi de istorie înseamnă să arunci poduri între trecut şi prezent şi să analizezi ambele perspective.” (168)

Finalul cărţii este deprimant. La opt ani de detenţie a Hannei, Michael se decide să-i citească cu voce tare, ca pe vremuri, din Homer, Cehov, Keller, Fontane, Heine, Morike, înregistrând lecturile pe casete şi trimiţându-le Hannei. După patru ani de „contact” între cei doi, Hanna îi scrie primul mesaj lui Michael, scurt, dar sincer. Michael a salvat-o oarecum pe Hanna, ea învăţând să citească şi să scrie, solicitând volumele de cărţi imprimate pe casete şi urmărind buchie cu buchie după casetofon (aceste rânduri, recunosc, m-au topit!). Profunzimea analitică a naratorului persistă şi în aceste pasaje, atenţia picând pe literele Hannei, la început scrise violent, care mai apoi, cu fiecare mesaj nou scris, devin calme.

Dar, spre dezamăgirea Hannei, Michael îşi va limita „conversaţia” cu ea numai prin casete. Şi, spre dezamăgirea lui Michael, atunci când o vizitează în închisoare, singurul lucru rămas tânăr din Hanna este doar vocea ei. Cu o zi înainte să fie graţiată, la 18 ani de detenţie, Hanna se spânzură, lăsând în urma sa alte întrebări, alte regrete şi acte de vinovăţie...