„Supliciul unei adolescente” şi „Surâsul pietrelor”, două poveşti şopţite de scârţâitul oaselor

Cele două povestiri (sau microromane tipic japoneze) ale lui Akira Yoshimura – „Supliciul unei adolescente” şi „Surâsul pietrelor” – tratează o temă fundamentală – continuitatea vieţii dincolo de moarte. 

În „Supliciul unei adolescente” am fost surprinsă de perspectiva inedită de a nara prin ochii unui cadavru. În primul rând, lucrarea este o tortură nu doar pentru narator, dar şi pentru cititor, Akira Yoshimura descriind totul cu ochiul rece al unui chirurg iscusit. La două ore după moartea sa, o tânără în vârstă de şaisprezece ani, Mieko Mizuse, începe să-şi împartă „pe viu” cu cititorii experienţa morţii, fiind nevoită să „asiste” la calvarul trupului său. Astfel, după un incipit tipic romantic („Din clipa în care mi-am dat ultima suflare, m-a învăluit deodată un aer proaspăt, ca şi cum ceaţa deasă din jurul meu s-ar fi risipit pentru o vreme."), am asistat şi eu, asemeni studenţilor la medicină din roman, la autopsia unui cadavru. În spatele unui simplu proces mecanic de  analiză a trupului se ascunde de fapt un proces, mult mai complex, de „autopsie” a sufletului.

Mieko, mortul „viu” care simte, miroase, gândeşte, se indignează, trage concluzii, ironizează, se ruşinează, dar nu poate interveni, pentru că deja aparţine unei lumi paralele, face o retrospectivă, într-o manieră lucidă, în sânul distrus al familiei sale. Mama sa, fiică de preoţi shintoişti,se dispreţuia că se măritase cu un bărbat din clasa de mijloc şi făcuse un copil cu el (Mieko). Eşuând într-o căsătorie aranjată de către părinţi în schimbul unei sume de bani, cu un bărbat bolnav mintal, dar bogat şi fiind renegată de familie pentru că refuză să trăiască cu acest bărbat, ea este nevoită să se angajeze chelneriţă la o rotiserie unde îl va cunoaşte pe tatăl lui Mieko, bucătar de meserie. Mieko are o familie dominată de sărăcie (tata era pasionat de jocuri de noroc şi din cauza asta îşi pierdea slujba, iar mama era nevoită să picteze măşti pentru bani), violenţă (mama îl lovea pe tata, iar el suporta umil), zgârcenie (Mieko se vede nevoită, după gimanziu, să muncească în calitate de chelneriţă, apoi dansatoare de cabaret topless şi pe role).  În relaţia cu mama sa, Mieko se simte „de prisos” şi vinovată, iar faptul că pretinde să-i semene îl vede ca pe un act de profanare. Acest trup de fată cu părul roşcat-deschis, cu unghiile de la mâini şi de la picioare roşii, aparent rebel şi „folosit”, a aparţinut unui copil maturizat precoce de nesfârşitele văicăreli ale mamei şi greutăţile vieţii. Moartea fetei a survenit din cauza unei mame care s-a zgârcit să cheme un medic, pentru că nu este decât o „simplă răceală”. Abia când starea ei se agravează, medicul (primul medic în viaţa copilei!) spune că este deja prea târziu şi că e pneumonie! 

 Dar mama scoate profit până şi din moartea fiicei sale, oferindu-i trupul, în schimbul unei sume de bani, anatomiştilor. După o perioadă de două luni şi jumătate, atât cât au durat „studiul” şi prelevarea organelor, medicii vin să-i înapoieze zgripţuroaicei avide cutia cu cenuşa şi resturile de oseminte ale fetei. Ea însă refuză să le ia pe motiv că nu ar avea bani ca să le ducă la templu şi le reproşează că cei trei mii de yeni au fost prea puţini.

Întreaga poveste este dominată de o atmosferă lugubră, indusă de ploaia care umple până şi sicriul fetei, apoi – de procesul mecanic de disecţie a trupului, personalizat cu stările prin care trece adolescenta. „Mi-era ruşine de-mi venea să intru în pământ şi mă simţeam umilită de trupul meu expus astfel, privit de sus până jos.”

În ciuda faptului că bărbaţii care o disecă o iau la început drept o fată deflorată (mai târziu ei se vor convinge de existenţa himenului ei!), Mieko cunoaşte lumea erosului abia pe masa de autopsie: „Bărbatul negricios îmi desfăcu degetele încleştate, cu un zâmbet crispat. Apoi, luând de alături o foarfecă, tăie de sus până jos în linie dreaptă cămaşa mea nou-nouţă pe care o cumpărasem cu numai câteva zile înainte. Îmi tăie apoi complet şi lenjeria, şi deodată trupul meu rămase gol în lumina lămpii. (...) Bărbatul neras îşi trecu uşor mâna peste sânii mei, învăluindu-mă cu o privire. Mâinile cu mănuşi se plimbară de câteva ori în sus şi în jos pe pielea mea, agăţându-se uşor de sfârcurile mele tari. La început, bisturiul pătrunse în pielea de pe obraji. Faţa bărbatului negricios se aplecase concentrată asupra mea. Era pentru prima dată în viaţa mea când vedeam atât de aproape faţa unui bărbat. Simţeam că mă înăbuş şi aş fi vrut să-mi întorc capul. Bisturiul se mişca în unghiuri drepte şi îmi decupa pielea în forma unor mici pătrate care erau apoi rând pe rând azvârlite într-un recipient cu formol. (...) Bărbatul neras se apropie de picioarele mele. Îmi apucă pulpele şi mi le desfăcu larg. Am simţit o ruşine nemărginită... Poziţia în care mă aflam mi se părea extrem de vulgară şi am început să mă sufoc. Am avut deodată senzaţia că ceva m-a atins uşor între picioare. Părul meu pubian era ca un smoc de alge scurte. Când mi-am dat seama că ceea ce mă atinsese era degetul bărbatului, am simţit cum mă străpunge un fior. Am auzit foşnetul acelor alge la contactul cu degetele lui. Era un sunet slab, dar excitant, care m-a electrizat.

— Hai, nu te prosti! exclamă bărbatul înalt.

Bărbatul neras îşi retrase mana cu un zâmbet ruşinat. Apoi, recăpătându-şi expresia gravă, introduse cu grijă vârful bisturiului sub pântecele meu. Bărbatul înalt îmi smulse cu o viteză uimitoare sânii şi-i puse pe masa de lângă pat. Zăceau înclinaţi acolo ca două bucăţi mari însângerate de carne. Curând sfârcurile deveniră viorii.”

Atmosfera devine mai „destinsă” atunci când apare imaginea oarecum comică a bătrânului Fukuzawa, un tip ciudat, maestru în schelete, care, timp de vreo 40 de ani, prelucrează oasele ca pe diamante; mai întâi aruncă scheletul într-o găleată şi carnea putrezeşte; după cel puţin şase luni, scoate osemintele şi le fierbe, apoi le lustruieşte cu o perie. Vâzând-o pe Mieko deja disecată de către alţii, îi dau lacrimile că i s-a „suflat” cadavrul proaspăt de fată. El întruchipează cu desăvârşire pasiunea distrugătoare, preferând să creeze modele de schelete pentru lecţii de anatomie în locul unei vieţi normale alături de cei dragi. Astfel, îl părăsesc toate nevestele din cauza muncii  sale şi a mirosului insuportabil care i-a impregnat pielea şi respiraţia. 

M-am gândit că atunci când anatomiştii îi vor scoate creierul lui Mieko, povestea va lua sfârşit, dar sufletul adolescentei continuă să gândească şi în lipsa creierului său, aruncat în formol, moartea fiind văzută ca o anestezie locală, o detaşare, un alt fel de a privi lumea. Acest suflet îşi va găsi tihna (dar nu deplină, pentru că oasele urnelor vechi se măcinau!) doar după ce rămăsiţele trupului vor fi incinerate, focul fiind în acest sens un simbol al purificării, şi duse în columbarul morţilor neidentificaţi şi fără familie. Scena în care apar flăcările am interpretat-o ca pe o poezie în proză: „Cutia mea de lemn fu cuprinsă de flăcări într-o secundă. Fu imediat distrusă, şi trupul meu se răspândi în interiorul cuptorului. Flăcările îşi schimbau necontenit culorile. De la oase se răsfrângeau flăcări de un albastru transparent, însoţite de mici trosnituri, iar când ardea altceva, flăcări verzui, albăstrii, roşiatice şi galbene se învolburau contopindu-se strălucitoare în jurul meu. Nu mă mai săturam privind fix cum se contopeau reflectându-se una în alta culorile luminii. Formau un model care se schimba întruna, ameţindu-mă. Curând vâltoarea focului începu să scadă. Culoarea văpăilor deveni din ce în ce mai uniformă şi până la urmă am fost învăluită de flăcări portocalii, domoale. Mi-am privit cu atenţie oasele. Emiteau o lumină roşie transparentă, ca aceea a unui cărbune de bună calitate, bine ars. Dansul dezlănţuit al flăcărilor încetă brusc şi pereţii din jur redeveniră negricioşi. Deodată uşiţa de jos a cuptorului se deschise, şi am fost vărsată într-o cutie de fier cu fund plat. Nu mai rămăseseră din mine decât oase de diferite forme amestecate cu cenuşă de un violet-pal.”

Deşi e un text separat, „Surâsul pietrelor” pare a fi continuarea primei istorii, un ecou pe care sufletul lui Mieko l-ar fi auzit într-una din cutiile funerare... Acest fel de a realiza coeziunea intertextuală am observat-o şi la Banana Yoshimoto în „Kitchen”. „Surâsul pietrelor” relatează povestea unui tânăr, Eichi Kitaoka, care îşi reîntâlneşte prietenul din copilărie, Sone, dispărut misterios după moartea tatălui său. Această reîntâlnire îl va face pe Eichi să-şi amintească lucruri bizare din copilăria sa – găsirea unui cadavru de femeie spânzurat de un copac... şi de bizarul copil Sone, băiat bolnăvicios, maturizat devreme (asemeni lui Mieko) de abandonul unui tată care a preferat să-şi ia zilele legându-şi trupul de trupul servitoarei sale (amanta) şi aruncându-se împreună în faţa trenului, şi de abandonul unei mame care nu l-a iubit niciodată. Dacă tot veni vorba de suicid, acesta apare cu predilecţie în literatura japoneză şi anume suicidul a două persoane care se iubesc, dar care nu pot fi împreună în viaţă. Personal, am surprins acest subiect în „Puncte şi linii” (roman tradus în rusă) de Seicho Matsumoto, în „Frumuseţe şi întristare” de Yasunary Kawabata, în „Labirintul destinului” de Junichiro Tanizaki. 

Dintre toate personajele, Sone m-a impresionat cel mai mult, pentru că este construit din trăsături antagonice. Ochii lui „emanau o lumină calmă”, dar părea un om sumbru, este firav pe dinafară, pe dinăuntru – puternic şi ambiţios. Aura de naivitate amestecată cu tendinţa spre obsesie şi meticulozitate, precum şi ura faţă de părinţi şi răceala faţă de sentimente (femeile se simt atrase de el şi acceptă suicidul colectiv, doar că el supravieţuieşte) (acestea izvorând dintr-o copilărie neferictă) m-au făcut să apropii acest personaj, oarecum, de protagonistul romanului scris de Patrick Suskind – „Parfumul”, Jean-Baptiste Grenouille. Sone mi-a părut chiar mult mai înfiorător decât „nebunul după schelete” Fukuzawa, acţiunile lui Sone fiind învăluite în mister. 

„Surâsul pietrelor” ia o turnură interesantă atunci când Sone îşi invită prietenul din copilărie (printr-o scrisoare) să-l însoţească pe insula Sado, faimoasă pentru minele ei de aur. De fapt, misteriosul personaj face trafic de pietre funerare budiste, vânzându-le străinilor. Inserarea în text a legendelor despre muntele Kaneyama, unde aventurierii şi femeile uşoare căutau aur, despre zeitatea budistă, protector al copiilor – Jizo – m-au făcut să-mi doresc ca acest roman în miniatură să nu se fi terminat atât de repede... M-au captivat pasajele în care Yoshimura descrie statuetele pe care Sone le căuta profanând cimitirul părăsit, Jizo sub forma unui copil, de mărimea unui biberon, statuetele acestui zeu apărând în număr de peste o sută; zeiţa Kanon cu o mie de feţe şi o mie de braţe – aceste statui făcându-se în memoria copiilor sacrificaţi, ascunse şi greu de găsit... Nu ştiam că familiile sărace îşi sacrificau copiii care păreau plăpânzi pentru binele restului familiei. 

Lipsit de dragoste, Sone caută dovada iubirii (îşi imită, oarecum, tatăl, care murise din dragoste), dar acesta este incapabil să iubească, atrăgând după sine doar boarea morţii. Eşuând în mai multe morţi colective (prima – pe muntele Kaneyama, ia pilule împreună cu o femeie, dar moare doar ea; apoi – Mineko, fata fostei sale gazde, e gata să se arunce pe fereastră, dar o împiedică mama ei), Sone se apropie de Sachiko, sora lui Eichi, o femeie respinsă de fostul său soţ pentru că este sterilă. Astfel, Sone, „păianjenul” avid de femei disperate, neîmplinite, deci mai uşor de manipulat, devine o ameninţare pentru liniştea lui Eichi, care, într-un final, recunoaşte că soră-sa este o povară pentru el. Căutând împlinirea, Sachiko se „îngroapă” în singurătate şi-şi propune scopul să coase 100 de hăinuţe pentru copiii unui orfelinat, „50 de fete şi 50 de băieţi”. În dorinţa de a umple „golul sterilităţii”, ea manisfetă entuziasm şi lentoare deopotrivă, interes şi indiferenţă, dar statueta dăruită de Sone, pe care ajunge să o ia cu ea în pat şi să o cuprindă, nu are nicio treabă cu dezechilibrul ei psihic, oricât s-ar împotrivi fratele ei să creadă asta. Într-o stare de semi-luciditate, femeia închisă în sine se hotărăşte, în sfârşit, să facă ceva cu propria viaţă, renunţă la scopul „celor 100” şi lasă orfelinatului doar 84 de articole, plecând într-o călătorie misterioasă, probabil, cu Sone... 

Finalul deschis m-a lăsat perplexă şi nemulţumită, dar cu mintea impregnată de sunetul oaselor care şoptesc tristeţi de familii, de cutii funerare pe care scrie „femeie necunoscută” şi de plăcerea de a descoperi un nou autor japonez...

„Cititorul” de Bernhard Schlink, o carte pe cât de tristă, pe atât de frumoasă

 „Cititorul” de Bernhard Schlink este o tristă poveste de iubire dintre adolescentul Michael Berg, fiul unui profesor de filosofie, şi taxatoarea de tramvai Hanna Schmitz, cu douăzeci de ani mai în vârstă, care îşi va ocroti secretul ruşinos cu orice preţ. 

Acţiunea se petrece în Germania în perioada de după cel de al Doilea Război Mondial, romanul fiind nu doar o carte despre dragoste, ci şi despre holocaust, teroare, despre destinul german al generaţiilor de după crimele din 1945, despre ură, frică, ruşine, libertate, răscolirea trecutului naţional-socialist intersectându-se cu răscolirea propriei conştiinţe. Iar principalul izvor de suferinţă al naratorului este detaşarea faţă de generaţia sa şi faţă de toate lucrurile pe care le simte, în încercarea de a le vedea lucid.

Michael o cunoaşte pe Hanna la vârsta de 15 ani, ea oferindu-i o viaţă total diferită de a lui. Pe lângă fantezii sexuale, adolescentul experimentează trăiri pe care anterior le-ar fi considerat amorale.

Venind dintr-o familie fără acte de violenţă, tânărul rămâne perplex când, furioasă, amanta sa îl plesneşte peste faţă cu cordonul rochiei şi îi crapă buza, dar asta îl atrage şi mai mult spre misterioasa şi strania femeie. Această femeie „cal”, care oferă senzaţia de moale, cald, blând şi puternic, îl transpune pe Michael într-o altă lume, nu contează dacă e mai bună sau mai rea decât cea trăită anterior. E o lume a imaginilor care fug sub roţile tramvaielor, o lume în care el, alintat de ea „băiete”, „broscoi”, „pietricică”, „trandafir”, se simte viril, nu-l mai detestă pe adolescentul din oglindă, în care să fure nişte haine din magazin devine un fapt obişnuit, o lume a riscurilor pe care şi le asumă cu plăcere. Băieţandrul slab, cu braţe şi picioare lungi, păr ciufulit, ochelari ridicoli capătă astfel încredere în sine.

Dar umilinţele la care Hanna îl supune vor alimenta în el o mânie ascunsă, care mai târziu îl va face să se simtă vinovat şi responsabil. El conştientizează că păstrarea în secret a relaţiei cu Hanna este un act de trădare şi spune că „Neasumarea este o variantă obscură a trădării” (71). Apoi el va afla că Hanna a părăsit oraşul. O va revedea abia peste mai bine de 15 ani, în sala de judecată, el fiind student la drept, ea – judecată şi condamnată pentru faptele comise în calitate de supraveghetoare într-un lagăr pentru femei din apropierea Cracoviei. 

Hanna este o femeie specială. Originară din Transilvania, vine la Berlin la vârsta de 17 ani, apoi se angajează ca taxatoare de tramvai. Erotismul ei aparte, în afara timpului şi spaţiului, felul în care îşi ajustează ciorapii şi jartiera sunt inconfundabile, gesturi pe care Michael va încerca zadarnic să le simtă la alte femei. Chiar şi atunci când îşi aştepta sentinţa, în sala de judecată, Hanna arăta mândră, uneori prea sinceră, intransigentă. Deşi vinovată de comiterea anumitor fapte, ea îşi asumă şi crime pe care nu le-a făcut, numai să nu i se ştirbească imaginea. Or, „Pentru ea, propria ei imagine merita anii de închisoare.” (128) Drama acestei femei, pe care Michael începe să o înţeleagă abia mai târziu, este că ea luptă pentru adevărul şi dreptatea ei, fiind nevoită să se prefacă mereu, pentru că frica de a fi demascată drept analfabetă e mai mare decât frica de a fi etichetată drept criminală şi condamnată la închisoare pe viaţă. 

Personajul Hannei este, în esenţă, instrumentul prin care autorul a încercat să redea fiinţa umană în toată complexitatea conştiinţei sale, pe care ruşinea şi frica de a fi văzută altfel decât îşi închipuie că este o mănâncă pe dinăuntru. Cred că fiecare dintre noi poartă o „mască” şi este nevoit să nu renunţe la ea pentru a-şi păstra statutul, locul în societate. Şi dacă vorbim de măşti, în psihologie însuşi cuvântul „persoană” (de origine etruscă) înseamnă „om cu mască”. Deci toţi purtăm măşti, oricât de sinceri am încerca să fim. Crizele de isterie, „biletul dispărut” şi setea nebună a Hannei de a i se citi sunt semne care anticipează demascarea ei.

 Hanna ar fi putut scăpa foarte uşor de pedeapsa închisorii pe viaţă, dar ruşinea ei şi-a spus verdictul. „Ruşinea este pricina unui comportament de apărare, în spatele căruia să te poţi ascunde, să te poţi eschiva, să te prefaci, chiar să jigneşti.” (123).

În încercarea de a o salva (aşa cum l-a salvat şi ea odată), Michael, după o discuţie cu tatăl său, profesor de filosofie exclus din cauza insistenţei de a preda înţelepţi care contraziceau ideologia nazistă, înţelege că, de fapt, el nu are dreptul s-o demaşte. Nimeni nu poate decide în numele altuia, pentru că fiecare este liber să aleagă pentru sine. Deci nu este vorba despre fericire, ci despre demnitate şi libertate (132), aşa cum va sublinia tatăl său. Aceste lucruri sunt primordiale pentru fiinţa umană. „Când ştii ce e bine pentru celălalt şi când el închide ochii, trebuie să încerci să-i deschizi tu. Însă trebuie să-i laşi lui ultimul cuvânt, să vorbeşti cu el, nu pe la spatele lui, cu altcineva.” (133) Conştiinţa lui Michael se zbate între două sentimente incompatibile: pe de o parte, o înţelege pe Hanna, pe de altă parte, o condamnă şi se simte vinovat, în acelaşi timp, că iubise o criminală.

În ciuda faptului că o va urî, mai târziu va înţelege că eşecul căsniciei sale cu Gertrud, cu care are o fetiţă în vârstă de 5 ani, Julia, a fost cauzat de neputinţa lui de a o uita pe Hanna şi de a înţelege că nimeni nu poate înlocui imaginea femeii cu care a trăit cele mai palpitante experienţe din viaţa sa.

El însuşi va recunoaşte acest lucru, într-un moment de sinceritate faţă de eul său. „Mi-am mărturisit mie însumi că pentru a avea o legătură cu o femeie, ea trebuie să se poarte măcar puţin ca Hanna, să simtă ca ea, să aibă ceva din mirosul şi gustul ei.” (161)

Criticând-o pe Hanna, Michael se critică de fapt pe sine şi pe generaţia sa în raport cu celelalte, vorbind nu doar despre ruşinea Hannei, ci şi despre ruşinea sa de a se afişa în public cu Hanna, ruşinea că părinţii au închis ochii la crimele conducătorilor, că „pietrele funerare ale evreilor erau pângărite de svastici, că mulţi fascişti de odinioară făcuseră carieră în justiţie, în administraţie şi în universităţi, că Republica Federală nu recunoaştea statul Israel” (157). Făcându-se vinovat de iubirea pentru o femeie criminală, el încearcă să-şi înţeleagă generaţia sa şi părinţii: „Eu n-am putut arăta spre nimeni cu  degetul. Spre părinţii mei, nu, pentru că n-aveam ce să le reproşez. (…) Iubirea pentru părinţi este unica iubire de care nu eşti responsabil. (158)” sau, poate, „iubindu-ţi părinţii eşti implicat în vina lor”?

Relaţia dintre tată şi fiu e de fapt cea de filosof-ucenic, iar relaţia mamă-fiu aproape că este imperceptibilă în roman. Această relaţie pare defectuoasă şi necesită revizuire, aşa cum îi spune lui Michael una dintre iubitele sale, psihanalist de profesie, în încercarea de a explica pasiunea lui pentru o femeie mai în vârstă decât el.

Fuga de responsabilitate, de a fi faţă în faţă cu viaţa o ascunde în opţiunea de a profesa istoria dreptului decât meseria de judecător sau avocat/apărător – ocupaţii groteşti pentru el. Şi găseşte un argument interesant în acest: „Să te ocupi de istorie înseamnă să arunci poduri între trecut şi prezent şi să analizezi ambele perspective.” (168)

Finalul cărţii este deprimant. La opt ani de detenţie a Hannei, Michael se decide să-i citească cu voce tare, ca pe vremuri, din Homer, Cehov, Keller, Fontane, Heine, Morike, înregistrând lecturile pe casete şi trimiţându-le Hannei. După patru ani de „contact” între cei doi, Hanna îi scrie primul mesaj lui Michael, scurt, dar sincer. Michael a salvat-o oarecum pe Hanna, ea învăţând să citească şi să scrie, solicitând volumele de cărţi imprimate pe casete şi urmărind buchie cu buchie după casetofon (aceste rânduri, recunosc, m-au topit!). Profunzimea analitică a naratorului persistă şi în aceste pasaje, atenţia picând pe literele Hannei, la început scrise violent, care mai apoi, cu fiecare mesaj nou scris, devin calme.

Dar, spre dezamăgirea Hannei, Michael îşi va limita „conversaţia” cu ea numai prin casete. Şi, spre dezamăgirea lui Michael, atunci când o vizitează în închisoare, singurul lucru rămas tânăr din Hanna este doar vocea ei. Cu o zi înainte să fie graţiată, la 18 ani de detenţie, Hanna se spânzură, lăsând în urma sa alte întrebări, alte regrete şi acte de vinovăţie...